Să ne iubim pe noi înșine!

The English translation is available below.

Azi m-am sculat cu o realizare trăsnet și o recunoștință enormă pentru faptul că, cu cinci ani în urmă, m-am hotărât să plec la studii desinestătător, într-o complet altă țară, cu o cultură total diferită față de cea unde am crescut, că m-am aruncat pe neștiute în această decizie și i-am însușit consecințele pe propria-mi piele. Sunt recunoscătoare pentru că am fost pusă în situația să exist fără comunitatea, prietenii, cunoștințele mele din copilărie și adolescență, că am ajuns să mă simt atât de singură și vidă aici, încât m-am distrus și recreat pe mine într-un oarecare fel. Cînd am lăsat comunitatea acasă, eu am rămas cu cine sunt eu, de fapt, în esența mea.

Anume îndepărtarea de cultura cunoscută, comunitatea din sat și oraș, familia și prietenii m-a ajutat să înțeleg, în timp, că eu pot exista, de fapt, foarte bine și în compania mea, că eu sunt suficientă așa cum sunt, că nu am nevoia de-a mă agăța de oameni, de aprobările și afectivitatea lor pentru a mă simți valoroasă. Desigur că, ființa socială din mine nu poate și nici nu trebuie să existe separat. Sunt mii de lucruri pe care ni le dau părinții, frații/surorile, prietenii, soțul/soția, copiii, colegii, etc. prin care ne maximizăm potențialul. Oamenii dragi ne inspiră, oamenii dragi ne dau oportunitatea să învățam să le descoperim unicitatea prin iubire. Dar, și fără ei alături, ne putem iubi pe noi înșine, fi suficienți și întreagi așa cum suntem. Starea deplină a iubirii se manifestă prin luciditatea prezenței (doar fiind conștienți de prezent putem fi iubire și-l putem iubi plenar pe celălalt), cât și prin responsabilitatea asumată față de mine, de potențialul meu și de sensul vieții mele. Mă bucur că mi-a fost atât de greu și că sufer atât de mult, deoarece micile momente de triumf, când înțeleg de ce sufăr și lucrez cu mintea mea pentru a accepta frustrarea și, ulterior, a mă detașa senin de ea, sunt extrem de valoroase, pline de revelație și aport de încredere în mine.

Vreau să le spun tuturor celor care mă întreabă cum merg studiile, cînd fac masteratul, cât salariu am, dacă îmi place jobul meu și când mă mărit sau nasc copii, că toate astea nu aduc mai multă fericire in viață, decât atunci când se fac cu adevărat pentru mine, pentru că mă simt eu că vreau asta, și nu pentru a bifa anumite puncte din, așa zisa, listă a vieții! Pot să le am pe toate și să nu fiu cu adevărat fericită, pot să nu le am, dar să fiu cu adevărat împlinită. Paradoxal, anume atunci toate apar! Un om cu adevărat împlinit din interiorul său, din dragostea sa, va caută să se responsabilizeze față de sine și cei din jurul său, să-și maximizeze valoarea prin muncă, hobby-uri, timpul petrecut cu sine însuși, cu familia sa, în intimitatea partenerului său, etc. El va caută să-și descopere și să-și iubească partenerul de cuplu, să nască sau să adopte copii, pe care să-i iubească cu adevărat, căci pe copiii noștri îi iubim cu adevărat doar atunci cînd ne iubim pe noi.

Copiii vin aici și ne reproduc în totalmente comportamentul, emoțiile, stările, programele din subconștient și obiceiurile. Cel mai frumos lucru pe care-l putem face pentru ei, pentru a le asigura o încredere și iubire necondiționată  de sine, este să ne iubim cu adevărat pe noi. Copii vor veni și, în decurs de 15-20 de ani, se vor maturiza și-și vor lua zborul, căci ei sunt ființe ale universului, dăruite părinților pentru a-i învață lecții frumoase, pentru a experimenta iubirea divină! Noi trăim, de fapt, cu noi înșine și prin noi ne actualizăm tot potențialul nostru de creație și iubire. Sunt recunoscătoare că m-a durut atât de mult, că m-am închis atât de mult în mine și aici m-am învătat să mă iubesc, să mă deschid lumii și oportunităților de viață prin iubire!

EN

Today, I woke up with sort of a thunder realization and a deep gratitude for the fact that, five years ago, I had decided to go study abroad by myself, in a completely new country, with a totally different culture than that I was raised in. I am grateful that I threw myself unknowingly into making this decision and had embraced all of its consequences subsequently. I am grateful that I chose to go somewhere leaving behind my community, friends, childhood acquaintances and that I ended up feeling so lonely and empty here, that I had destroyed and recreated myself, to some extent. When I left all the known and the community from back home, the only thing remained to conquer the world with, was me, myself and I.

It is precisely this estrangement from the familiar culture, village community, city friends and family, that helped me understand, in time, that I can have it quite well, actually, by myself. I am enough just the way I am and I don’t need peoples’ approvals to hang on to, in order to feel valued. Of course, as a social human that I am, I simply can’t and won’t exist by myself all the time. There are thousands of great things that I learned and will learn from boyfriends, parents, siblings, friends, life partner, children, colleagues, etc., things through which I maximize my potential. Dear people inspire me. They give me the opportunity to discover my uniqueness through love. But, even without them by my side, I can still love myself, feel enough and whole just the way I am. What is more, I learned that it is through the power of the present moment that I can truly experience this state of complete love. Only by being aware of the present, can I connect with this divine LOVE and fully accept the other. Besides being present, it also requires taking responsibility for my inner potential and the meaning I bring to my life.

I would like to say to everyone who’s asking me: How are our studies going?, When will you take your masters?, What salary do you have?, Do you like your job?, When will you get married?, When will you have children?, etc… That all of these won’t bring true happiness to my life if’s its done just for the sake of marking things off the, so-called, life list. They will only be meaningful when I do them because it’s something that I truly want and feel ready for. I can have them all and not feel truly fulfilled. I can have none of those and still feel truly accomplished. Interestingly enough, it is exactly when I will feel truly at ease with myself that all of it will magically appear. Being grateful, thus happy from the inside, I seek to take responsibility for myself and those around me. I want to maximize the time spent myself, in the intimacy of my partner, with family and friends. I want to bring the most value through my work, hobbies, time management, etc. I will seek to constantly discover and learn to love my life partner, to give birth to children or adopt children, children that I will truly love.

I believe that we truly love our children only when we truly love and cherish ourselves. When children appear in our lives, they fully copy our behaviour, ways how we respond to things, ways how we conflict or set boundaries, all the habits and programs from the unconscious mind. The most wonderful thing we can do for them, is to truly love ourselves. This will ensure that they learn healthy habits, self confidence and unconditional love. We have our children, and, in a span of approx. 20 years, they grow up and start living their own lives, because they are free spirits of the universe given as gifts to parents in order to teach them beautiful life lessons about divine love and letting go. After all, we live from birth to death mostly by ourselves, fulfilling our own potential of creativity and love.

I am glad that, sometimes, it was so hard and that I’ve suffered so much. Due to this, the little moments of triumph, when I realize why I suffer and I do the inner work of accepting frustration and letting go of it, are extremely valuable, full of revelation and intake of self-confidence. Essentially, I am grateful that it hurt so much and that I locked myself in my own cocoon for a while, because here I learned how to love myself and open up to life opportunities.