Crescuți cu părinții plecați peste hotare

The English translation is available here.

Tema părinților plecați peste hotare și a miilor de copii crescuți de bunei, mătuși, unchi sau rude mai îndepărtate mi se pare una dintre cele mai dureroase de abordat. E o experiență atât de personală și de o vulnerabilitate mai mult sau mai puțin asumată de cei atinși de acest fenomen. Pentru mine personal, atinsă atât direct cât și indirect, subiectul e unul foarte greu de vocalizat și discutat cu prietenii, rudele, părinții, surorile/frații. Îmi e atât de greu să vorbesc cu cei dragi despre impactul lăsat de absența oamenilor pivotali din viața mea, încât îmi maschez lașitatea în scris, sperând că acest articol va servi drept un început de discuție, oricum n-ar fi ea.

De ce îmi vine greu să-l exprim? Pentru că, a vorbi despre aceasta, sau chiar a scrie acum, înseamnă a sta cu multă durere nedigerată până acum, cât și foarte multă vinovăție. Vinovăția e acolo pentru că știu că, oricât de greu mi-a fost mie, părinților și rudelor care au plecat la muncă/s-au mutat cu traiul peste hotare, le-a fost de o mie de ori mai greu să facă pasul respectiv. Știu și partea aceasta a monedei, fiind plecată de cinci ani din țară și conștientizând pe propria-mi piele cât de eronate sunt miturile despre “viața frumoasă de peste hotare”. Deci, stau față în față cu această vinovație și durere, dar vreau să dau formă măcar câtorva propoziții despre experiența respectivă, chiar dacă mâine o să-mi vină să șterg tot ce scriu azi.

Văzându-mi familia apropiată dispersându-se prin diferite țări și continente de-a lungul copilăriei și adolescenței mele m-a facut să simt, în mare parte, următoarele:

1. Nedreptate
2. Neîncredere în oameni
3. Maturizare falsă
4. Ură față de țară și sistemul politic/economic din Moldova

Nedreptate

Țin minte clar ca bună ziua când am simițit-o pentru prima dată profund. E o imagine din amintirea mea pe care n-am povestit-o nimănui până acum. Mi-o amintesc senin pentru că atunci chiar se rupea cerul deasupra mea de câtă nedreptate și plâns interior, inhibat aveam. Eu aveam opt ani și eram cu familia la ziua de naștere a verișoarei mele a cărei mamă nu de mult plecase la muncă peste hotare. S-a transmis un fel de felicitare fie la radio, fie la TV, cică din partea mamei care nu a putut să fie prezentă. De-ați ști voi cu câtă emoție vine o astfel de felicitare pentru un copil de nouă ani. Cum poți explica unui pui de copilă absența mamei într-o zi ca asta? Eu eram în brațe la tatăl meu, toată familia mea era prezentă, mă uitam la mama și sufletul se gândea cât de necinstit e că, eu o am pe mama alături, și nici măcar nu e ziua mea de naștere, iar vara mea e fără mama ei într-o astfel de zi.

Neîncredere

Neîncrederea în ceilalți, dar și în mine, a apărut pentru că mulți plecau, oameni de care mă atașam involuntar pentru că-mi sunt nani, unchi, mătușe, verișori și-i auzi brusc că pleacă. În două-trei luni viața ți se răstoarnă peste cap. Vin zile de naștere și sărbători pe care cândva le petreceam împreună și acum a rămas doar Skype-ul. Poate că e ceva specific doar mie, dat fiind gradul mai sporit de sensibiliate pe care-l am, dar, să vezi părinți triști din cauza absenței copiilor și nepoților, surori și frați îndurerați și copii crescuți fără grija zilnică a părinților cred că te sensibilizează într-o oarecare măsură.

Maturizare falsă

Atunci când pleacă cineva drag de-acasă, tendința e să i se ia locul pentru ca familia să funcționeze cât de cât întreg. Atunci, băiatul rămâne capul familiei chiar și la 12 ani în absența tatălui, sora mai mare devine un fel de mamă, tata se face și el a doua mamă, mama devine tată, etc. Și tuturor le pare că se maturizează atât de rapid și învață atât de multe și se descurcă de minune, doar că, în spate rămân suflete nemângâiate destul, corpuri neacuprinse, umere pe care nu s-a plâns la un pahar de vorbe nespuse, lacrimi neplânse, mers pe bicicletă neînvățat, păr neîmpletit, și multe altele.

Ură față de țară și sistemul politic/economic din Moldova

Da, a mocnit și asta mulți ani în mine. De ceva timp, totuși, s-a transformat într-o mândrie și-o iubire enormă, dar au fost ani buni de mâhnire până a ajunge la bucuria de-a spune “Sunt din Moldova” de azi. E o supărare pe care n-o pot explica, e copilărească și mergea împortiva a ceea ce eram învățată din gradiniță și școală: “să-ți iubești patria, s-o cinstești”. Eu mă gândeam: ce să iubesc? N-am ce iubi, nu vreau decât să plec de aici, pentru că “toți” pleacă. De pe la 13 ani mi-am dorit mult de tot să plec din țară și am reușit s-o fac după 6 ani… Am ajuns tocmai în Danemarca. Ba mai mult, la 21 de ani eram deja in Statele Unite ale Americii și tot ce făcea capul meu ziua, în timpul muncii, e că fredona cântecele “Mi-e dor” de Catharsis, “Foaie verde” de Aura și “Spală-mă în râul dragostei” de Surorile Osoianu. Melodii pe care nu le ascultasem de ani de zile mă inundau cu amintiri, lacrimi și mult dor de baștină la mii de km depărtare, în unul dintre cele mai solicitante joburi de pe această lume – door-to-door sales (vânzări din ușă-n ușă). De atunci, am înțeles că exista o antiteza în capul meu: o dragoste atât de mare pentru neam mascată cu atâta durere și ură. Mi-am propus să mă debarasez de măști ca să simt plenar frumusețea dragostei de mine, de familia mea și de țara de unde vin. E-o călătorie frumoasă. Nu știu care e destinația finală, dar sunt sigură că acum am o relație mult mai sănătoasă față de tot ce înseamnă acest fenomen de plecare în masa a celor de-acasă peste hotare.

În concluzie…

Faptul că pot scrie despre acest subiect înseamnă, în cazul meu, că am depășit deja amalgamul de emoții care presupunea plecarea oamenilor dragi de-alături pe parcursul copilăriei și adolescenței mele. Recunosc că depășirea acestei “dureri” s-a făcut treptat pe parcursul a circa 3 ani, deci nu este o muncă ușoară, dar, cu siguranță, una benefică pe termen lung. Una din practicile mele este iertarea. Cred că copii au de iertat părinți, părinții au nevoie să se ierte pe sine pentru faptul că n-au putut fi alături de copii, cât și adulții care n-au fost alături de părinții lor au nevoie de iertare. Un exercițiu simplu pe care-l recomand este practica ho’oponopono: Iartă-mă, Te iubesc, Îți mulțumesc, însoțite de respirații profunde și liniștitoare.

O zi liniștită să aveți!