Admirație și resentimente – Bunicul Ion

The English translation is available here.

Majoritatea dintre noi avem în viața noastră cel puțin o persoană pe care o admirăm, iubim și respectăm, dar care, în același timp are anumite aspecte pe care le disprețuim sau față de care simțim un fel de ură inexplicabilă. Această realizare mă face conștientă de cât de complexe sunt, în realitate, interacțiunile umane și cât de iraționale pot fi traumele noastre sau sentimentele de a plăcea sau nu pe cineva.

Pentru mine, o astfel de persoană este bunicul Ion (Dumnezeu să-l odihnească în pace!). De-ați ști voi cât de mult l-am iubit eu în copilărie și cât de mult l-am urât în adolescență. Nu-mi pot explica această antiteză de emoții, dar asta e realitatea. Deși astăzi m-am împăcat cu toate câte le-a reprezentat acest om și am în suflet doar empatie și recunoștință pentru dumnealui, oricum simt nevoia să vorbesc despre impactul major al bunicului Ion în viața mea.

Admirația din copilărie

Când eram mică, bunicul Ion îmi părea cel mai înțelept om din lume și cea mai mare mândrie a neamului nostru. Era profesor foarte deștept și respectat de matematică în satul lor, avea elevi care veneau la lecții adăugătoare. M-a învățat și pe mine tabla înmulțirii la patru ani (pe care o uitasem deja până ajunsesem în clasa a doua când ea se preda la școală), lucra mult prin grădină, citea, scria poezii, analiza, avea opinii clare despre politică, știa istoria foarte bine, povestea istorii din copilăria fiilor săi foarte haios și interesant, etc. Acum că scriu asta îmi vine să spun că mi-aș dori foarte mult să-l îmbrățișez strâns, strâns pentru toate aceste amintiri frumoase pe care mi le-a lăsat. El îmi cânta Delilah în limba rusă și-o făcea să pară cea mai minunată operă a lui Filip Kirkorov (eu abia pe la 20 de ani am aflat că cântecul nu era, de fapt, al lui Filip Kirkorov ci a lui Tom Jones hăt din 1968). Deci admirația mea pentru dânsul era uriașă și iubirea asta necondiționată e pur și simplu acolo.

Resentimentele din adolescență

Pe măsură ce-am crescut și mai ales pentru că învățam la liceu în oraș, vizitele la bunici nu erau chiar atât de faine și de așteptate. Iar prin clasa a noua, m-am avântat eu să particip la niște olimpiade școlare ca să mai primesc niște note bune pentru participare. Din întâmplare însă, am aflat că-mi plăcea foarte mult geografia. Eu chiar o învățam din plăcere, nu pot explica asta, dar era o mare bucurie să învăț totul legat de acest subiect și eu chiar primeam plăcere din procesul de învățătură. Pe cât de mult mă susținea bunica pentru asta (ea fiind profesoare de geografie), pe atât de mult mă certa bunicul pentru alegerea (sau nu știu dacă am ales, pur și simplu am explorat ceea ce-mi plăcea) acestui subiect. Dacă e s-o spun pe șleau, atunci tot de la 15 ani până la cei 20 de ani ai mei când bunicul s-a stins din viață, el m-a considerat o foarte mare dezamăgire și, din păcate, am ascultat toți acești ani, crezându-l și dându-i dreptate fără să-mi dau seama. Iată prin astfel de chestii mici se spune treptat La revedere stimei de sine.

Cum ne pierdem stima de sine 101: când un om drag pe care îl admiri atât de mult și care ar trebui să te accepte așa cum ești, cu tot ceea ce îți place și nu… Dar el te înjosește, în schimb, pentru alegerile sufletului de-a explora ceea ce-i în interior. 

Pe lângă toate acestea, se întâmpla ca exact cea mai bună prietenă a mea din liceu să fie foarte bună în matematică, să meargă la republicane și să se descurce minunat – ceea ce era absolut superb pentru dânsa și capacitățile ei. Eu chiar eram mândră și bucuroasă pentru dânsa și succesele ei, dar, pe lângă toate astea, eu aveam și un egou de adolescentă alimentat din credințele bunicului meu că alegerea ei (în cazul dat – matematica) era cea corectă, pe când a mea era absolut greșită.

Cum ne pierdem stima de sine 102: Când părinții/bunicii/profesorii (figuri autoritare în general) ne compară cu semenii noștri și par să observe tot binele pe care-l fac alții, dar nu văd și recunosc mai nimic din comoara de individualitate a odraslelor care le cresc sub nas.

Realitatea de acum

Aceste experiențe cu bunicul Ion fac ca astăzi eu să mă aflu în proces continuu de fortificare a stimei de mine și încrederii în forțele și autoritatea mea proprie. Interacționând cu alți oameni care sunt încrezuți în sine pur și simplu prin felul lor de-a fi, care-și apără cu demnitate drepturile și-și pot exprimă frumos opiniile, eu trebuie să-mi amintesc deseori că comparația cu dânșii nu mă va ajuta deloc. Fiecare dintre noi percepe și simte lucrurile foarte diferit. Ceea ce mie mi se pare nedrept și traumatic poate fi pentru altcineva un lucru absolut nesemnificativ. Ceea ce eu numesc impact negativ cineva ar numi alintătură, spune mulțumesc că măcar nu te-a bătut, cum au făcut-o mulți alți bunici și părinți. Dar un lucru asupra căruia vreau să atrag atenția prin această postare este că, există diferite forme de bătăi, abuzuri, dureri. Despre unele nu se prea vorbește, nu doar în Moldova post-comunistă, ci și în vestul emancipat de ani buni, și anume: abuzurile verbale sau psihologice.

Astea sunt abuzuri care nu lasă vânătăi pe față sau corp, ci doar un ocean intangibil de durere undeva în suflet. Un gen de abuz psihologic ar fi cel manifestat de bunicul asupra mea. Prin abuzarea asta s-a creat, involuntar, o stare de presiune și o tensiune enormă între mine și dânsul care n-a fost adresată de nici o parte. El n-a realizat asta pentru că conceptul ăsta e străin majorității oamenilor, nemaivorbind de cei crescuți în URSS. Bunicul cred că avea intenții bune în spatele mustrărilor lui și nici nu-și dă seama de impactul lor asupra mea. Eu nu adresam situația pentru că, deși mă simțeam inconfortabil și mi-era silă să-l văd, să vorbesc cu dânsul și să fiu politicoasă și amabilă, o făcea oricum, pentru că e bunelul, e autoritate, împotriva lui nu mergeau nici măcar părinții mei, deci cine sunt eu să mă răstesc la dânsul?

Dar uite că, până la urmă, 1 kg de pene te lovește la fel de tare ca și 1 kg de fier. Spre deosebire de fierul care te lovește deodată și te trezește la viață dintr-o dată prin lovituara enormă care ți-o provoacă, penele pot lua forma unor înjosituri, privi de sus, cuvinte care rănesc adânc și care vin de-a lungul a cinci, zece, douăzeci de ani. Dar consecințele lor le simțim ani de-a rândul, unii realizând asta, iar alții transmițând asta mai departe prin felul cum își tratează copiii, partenerul/partenera sau semenii. Cineva spunea că traumele noastre n-au fost responsabilitatea noastră, dar e responsabilitatea noastră să le depășim.

Cum am mai scris și-n articolul Crescuți cu părinții plecați peste hotare, tehnica Ho’oponopono de ieratre este minunată. Puteți lăsa întrebările voastre aici referitor la această tehnică. O să împărtășesc ce știu eu dintr-însa, dar adevărul e că toată munca o are de făcut fiecare în interiorul lui, în liniștea minții sale și sufletului său, în meditațiii, scriind scrisori de iertare, sau utilizând oricare alte tehnici care pot ajuta.