The translation in English is available below.
Această postare e făcută drept o mulțumire adresată verișoarelor mele Diana și Dumitrița, cât și fratelui meu Daniel. Primii șase ani din viața mea, noi am crescut împreună fiind foarte apropiați. Aceste memorii mă fac să-i știu pe ăștia trei drept oameni de importanță divină în viața mea, oriunde nu s-ar afla acum. Sunt învălmășită de un sentiment de recunoștință adevărată pentru faptul că fac parte din această echipă superbă.
Datorită felului în care am fost crescută, și a învățămintelor trase drept adultă, consider important să le ofer copiilor mei posibilitatea de-a crește înconjurați de comunitatea oamenilor care asigură un sistem de suport de neînlocuit: bunei, verișori, unchi, mătușe, etc. Eu cred că, pe termen lung, oamenii care sunt prezenți lângă noi în momentele triste și bucuroase din viața noastră, măcar din când în când, fac o diferență majoră în felul în care rămânem conectați cu ei pe viață. Iar această conexiune de suflete n-ar trebui niciodată luată drept ceva ordinar sau pur și simplu dat – e miraculoasă și ar fi bine s-o celebrăm și onorăm ori de câte ori avem posibilitatea.
E ceva ce-am experimentat eu, crescând în același sat cu multe dintre rudele mele, în special alături de verișoarele menționate mai sus. Îmi amintesc de noi patru jucându-ne împreună foarte mult. Într-o anumită perioadă, toți patru mergeam chiar în aceeași grupă la grădinița din sat, deși diferențele de vârstă dintre cel mai mare și cel mai mic dintre noi e de șase ani. Majoritatea timpului, aflându-ne la bunica, ne jucam de-a școala, de-a grădinița, de-a magazinul, de-a farmacia, sau de-a făcutul mâncării cu frunze și glod, etc. Fratele meu, fiind cel mai mic dintre noi, mereu ajungea să-l joace pe copilul cuiva dintre noi trei verișoare. Fie el, ori păpușa Laura. Și cât de mult ne plăcea nouă să ne batem pentru cine urma să joace mama lui, în special eu cu verișoara mea care era doar cu câteva luni mai mare decât mine. Trebuie să admit că, anume din perioada ceea am dezvoltat un fel de mândrie involuntară că el era anume fratele meu și nu-mi amintesc să fi fost prea bună la a-l împărți, chiar dacă era vorba doar de o joacă copilărească. La capitolul împărțire, lucrurile s-au schimbat radical între timp. Căsătoria lui m-a învățat o lecție serioasă despre abilitatea de-a mă detașa și a pune limite sănătoase în relația noastră.
Revenind la partea în care povesteam despre verișoarele mele, știu că eu și Diana, cea care e cu câteva luni mai mare decât mine, am avut dintotdeauna un fel de competiție nescrisă și nevorbită între noi: parcă n-ar trebui să fie că n-are de ce, dar parcă ceva bântuia prin aer pe-acolo între noi. Avem chiar și înregistrări video cu dânsa mângâindu-mă cu niște jucării de plastic peste cap pe când aveam eu vreo șase luni, sau cu mine fiind foarte rea și nepoliticoasă cu dânsa din cauza unor desene pe care le făceam împreună pe la trei ani, ba chiar și o poză super funny, în care eu eram bosumflată pe dânsa la aniversarea mea de cinci ani pentru că ea ținea căruciorul cu fratele meu și nu eu. Of Doamne, cât de mult o iubesc eu pentru toate aceste amintiri.
Cea mai frumoasă amintire pe care o am dintre numeroasele noastre aventuri, e cea a unei zile în care toți făceam curat prin saraiul unde cândva a locuit străbunica noastră. La un moment dat, am dat de lada ei cu haine în care erau tot felul de rochii vechi și interesante, pantaloni și șorți din secolul trecut, cât și tot felul de alte bazaconii. Am avut noi ideea de-a ne dichisi cu toate acele haine, care mai de care, și să ne ducem s-o speriem pe mătușa Nina. Îmi amintesc că frat-meu avea o perechi de ștrampi (colanți de capron) pe cap, care-l făceau să arate ca un tâlhar. Cineva din fete purta o rochie verde mult mai lungă decât înălțimea ei. A fost atât de distractiv să mergem dichisiți așa pe cărarea printre loturile de pământ dintre casa bunicăi noastre și cea a surorii ei Nina. Nana Nina chiar s-a speriat mult de noi și farsa a decurs de o mie de ori mai bine decât ne așteptam. Ne-a numit mătăhale și multe alte chestii, am râs mult și am povestit istoria tuturor rudelor de multe ori după. Cred că întreaga cea zi, începând de la găsitul lăzii cu comorile străbunicăi, pâna la entuziasmul cu care mama și bunica noastră au fost implicate în procesul nostru de mascare și farsa însăși, a fost una foarte distractivă și bucuroasă. Pur și simplu o zi fericită.
Noi am creat amintiri superbe împreună, amintiri pentru care voi fi mereu recunoscătoare. Spritiul ăsta de-a face lucrurile împreună îmi place extrem de mult!
EN
This post is a thank you note to my cousins Diana, Dumitrița and my brother Daniel. The first six years of my life, we grew up together and, somehow, this makes them of a divine importance to me, no matter where they are now. It’s a feeling of genuine gratitude for being a part of this awesome team.
With the way I am and the way I was raised, I find it crucial to offer my children the possibility of growing up close to their own cousins, grandparents, aunts and uncles, etc. I think that, in the long run, people who are there for us to share happy and sad moments with, at least once in a while, make a huge difference and we connect with them in ways that should never be taken for granted.
Its something I have experienced myself growing up in the same village with my cousins. I remember us playing together a lot and being always there for each other, at least the first six years of my life, before my family moved to the city. At some point, we all got to go to the same kindergarten in the same class (there was only one class in the village kindergarten anyway). Most of the time, we were at grandma’s place, playing the school, the kindergarten, the shop, the pharmacy or food making with leaves and mud. My brother, as the youngest of us all, was always someone’s child in our games. Ohh, how much we were fighting over who gets to play his mom, especially me and my cousin who’s just a few months older than me. I must admit though, I always had this pride of being his sister and wasn’t too good at sharing him with her, even just for the sake of the game :). It got better now. Him getting married taught me a valuable lesson of letting go.
But this cousin of mine and me have always had, somehow, a feeling of unease between us, kind of like an unwritten competition. We have a video when she’s beating me with toys at 1 year old (me being 6 months old), or how I was being super mean to her at 3 years old over some drawings we were both making, and even a cool picture where I am very upset with her on my 5th birthday because she got to hold my brother’s trolley. Oh gosh, how much I love her for all these memories.
By far, the best memory I have of our adventures, is that of a big cleaning day through our great-grandmothers’ chest of clothes. We found all sorts of funny dresses, pants, shorts, t-shirts and we thought it would be fun to dress up and go scary our grandmother’s sister Nina, who lived just over the field of all the plantations we had together. I remember my brother had some very old capron tights on his face, to make him look like a bugler, some of us girls had a long green dress, way longer than the height and it was funny walking in it across the field. The way how we scaried auntie Nina was way greater than expected and we laughed so much. That whole day, from finding the old “treasure” clothes, to dressing up, having our mother and grandmother be involved in our “make-over”, making the plan of how to scary aunt Nina, getting it done and the laughter after, all of it was amazing.
We created some great memories together and I am eternally grateful for them. The spirit of togetherness is truly awesome.
ACVILS' personal blog 